Despre DIMITRIE TONY STANCIU
DIMITRIE TONY STANCIU
Curriculum vitae
Născut in Lătenii Ialomiţei, la 15 mai 1961, membru titular al Uniunii Artistilor Plastici din România, UAP filiala Bucureşti din 1996.
Expozitii personale:
1988 – Teatrul Foarte Mic, Bucureşti
1989, 1992, 1993 – Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti
1994 – Lincolnshire College of Art and Design – Anglia
1996 – Simezele Muzeului Literaturii Române
1997 – Galeria „Arta” Craiova
2003 - „Căminul Artei”, Bucureşti
2008 - „Căminul Artei”, Bucureşti
2009 – Galeria „Galateca”, Bucureşti
2012 – Galeria „ANA”, Bucureşti
2014 - Expozitie personala Galeria Orizont
Expozitii de grup (selectie):
1987 – Salonul Republican - Sala „Dalles”, Bucureşti
1989 - Salonul Republican - Teatrul Naţional, Bucureşti
1991 - Salonul Republican - Teatrul Naţional, Bucureşti
1994 - Salonul Republican - Teatrul Naţional, Bucureşti
1995 – Expoziţia Centenar „Omagiu lui Gheorghe Tătărescu”, Bucureşti.
1995 – „Centenar UNESCO Lucian Blaga” - Galeria „Arta” Craiova
1996, 1997 – Delbello Gallery, Toronto, Canada
1999 – Salonul Municipal UAP – Muzeul Literaturii Bucureşti
2000 – Salonul de Artă Contemporană Bucureşti
2002, 2004 – Tabăra de pictură Zvecean, Kosovo
2004 – Salonul Municipal UAP Galeriile „Apollo” Bucureşti
2005 – Salonul de Pastel, Sala Cercul Militar Naţional Bucureşti
2006 – Salonul de Artă Sofitel, Bucureşti
2007 – Galeria „Artis” Bucureşti
2008 - „Interbelicii şi continuatorii”, Muzeul Naţional Cotroceni
2009 – „Ipostaze medievale”, Galeria „Orizont”, Bucureşti
2010 - „De semne de mers”, Galeria „Ctin Piliuţa” Bucureşti
2010 - „De semne de nud”, Galeria „Ctin Piliuţa” Bucureşti
2011 – „Salonul de iarna”, Muzeul Municipiului Bucureşti
2012 - „Grafica in pictura românească”, Muzeul Naţional Cotroceni
2013 - „Casa în pictura românească”, Muzeul Municipiului Bucureşti
2013 - „Temeiuri” Sala „Constantin Brâncusi” Palatul Parlamentului
2014 - „Saloanele Moldovei” UAP Bacău – Chisinău
2014 - „Temeiuri” Sala „Constantin Brâncusi” Palatul Parlamentului
2015 - „Buchetul de flori in pictura românească”, Muzeul Naţional Cotroceni
2015 - „Saloanele Moldovei” UAP Bacău - Chisinău
2015 - „Temeiuri” Sala „Constantin Brâncusi” Palatul Parlamentului
2016 - „Marina in pictura românească”, Muzeul Naţional Cotroceni
2016 - „Saloanele Moldovei” UAP Bacău - Chisinău
2016 – Bienala Internațională „Ion Andreescu” ed. X-a Buzău
2016 - „Temeiuri” Sala „Constantin Brâncusi” Palatul Parlamentului
2017 - „Cap” CAV Căminul Artei
2017 - „Salonul de iarna” Căminul Artei
2017 - „Saloanele Moldovei” UAP Bacău - Chisinău
2018 – Bienala Internațională „Ion Andreescu” ed. XI-a Buzău
2018 - „Saloanele Moldovei” UAP Bacău - Chisinău
2018 - „Salonul de iarna” Căminul Artei
Are tablouri in colecţii din ţară şi străinătate: Anglia, Germania, Franta, SUA, Suedia, Israel, Ungaria, Italia, Portugalia, Japonia, Canada, Spania, Serbia, Grecia
*
Contact:
tony.d.stanciu@gmail.com
Alte informatii despre DIMITRIE TONY STANCIU pe:
http://www.aap.home.ro/paint/tstanciu/index.html
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/caii-de-curte-veche-3095127/
http://bcub.ro/continut/expozitii/galateca/2009Ciumeica_si_Simion/expo2009.html
http://patzeltart.ro/v/DIMITRIE+TONY+STANCIU/DESPRE+STANCIU+DIMITRIE+TONY/
http://www.bucurestiul-literar.ro/bla_2014-nr7.pdf
http://www.viataromaneasca.eu/revista/articol/1905/
***
Interviu luat de Tony Stanciu lui Nicu Steinhardt
"Rodirea talantului"
Mai întâi v-am aflat în reviste eseurile, cronicile plastice şi muzicale, articolele critice. Apoi, în volumele „Între viaţă şi cărţi”, „Incertitudini literare”, „Critică la persoana întâi” şi mai de curândul „Escale în timp şi spaţiu”, care ne-a dezvăluit câte ceva din viaţa scriitorului Nicu Steinhardt. Originalitatea, viziunea cu totul proprie, vasta informaţie izbucneşte din fiecare frază.
Simţeam că mai este ceva necuprins în litera scrisă. Cele citite mă îndestulau, cumva le dorisem. Ceva totuşi îmi scăpa. Îl simţeam şi nu mi-l puteam apropria: INEFABILUL.
O întâmplare binecuvântată mi–a înlesnit întâlnirea cu Nicu Steinhardt – OMUL – .
Legăturile tainice pe care le simţeam transpersând scriitura s-au împletit…şi de aici s-a născut Dialogul.
– Este ştiut că autobiografia cere modestiei să sară un pic peste şa…
Cunoscându-vă, am impresia că săvârşesc o impietate incitând omul şi literatul Nicu Steinhardt, de formaţie juridică, la o discuţie despre felul în care s–a apropiat de artă… şi totuşi…
– După ce am trecut examenul de bacalaureat, am şovăit între Facultatea de Litere şi Facultatea de Chimie. Un duh rău (un drac, cine altcineva? ) m-a îndemnat către Facultatea de Drept. Nu eram făcut să fiu jurist. Am descoperit însă dreptul constituţional şi acesta m-a consolat de toate decepţiile. Un alchimist descoperind piatra filosofală nu cred să fi cunoscut euforie mai desăvârşită decât am simţit eu intrgrându-mă în disciplina al cărei ţel şi rost este aflarea mijloacelor mai potrivite pentru garantarea libertăţii, care-i aur şi ea.
Arta e de asemenea libertate; absolută. Nu am deviat, aşadar, trecând de la dreptul constituţional la încercări de eseistică literară ( în măsura în care acest gen literar modest poate fi considerat a face parte din periferiile artei ).
– Ce factor consideraţi necesar creativităţii; are aceasta o legătură cu sintagma „ci trăieşte, chinuieşte/ şi de toate pătimeşte/ şi-ai s-auzi cum iarba creşte”?
– Sintagma glăsuieşte drept, nu există însă căi preferenţiale – şi cu atât mai puţin obligatorii – în artă. Rezultatul omologhează metoda. Amiel a trăit în singurătate şi curăţenie universitară, Jean Genêt în vâltoarea vieţii corupte. Iarba a crescut pentru amândoi, ca şi pentru tâlharul Villon şi episcopul Bossuet.
– L-aţi cunoscut pe filozoful Constantin Noica, spuneţi-ne o vorbă dragă a acestuia şi a dumneavoastră despre viaţă, pentru viaţă.
– Greu este a rosti „un cuvânt de folos”, un „cuvânt de izbăvire” , cum stă scris în vechile noastre cărţi de învăţătură. Pentru Noica mă paşte gândul că rostul oricărei vieţi a însemnat rodirea talantului ori a talanţilor ori fracţiunii de talant din sinea fiecăruia. Asta cerea el oricui voia cu adevărat să trăiască, să nu facă în zadar umbră pământului. Şi eu cred că viaţa e un dar minunat care, vai, iscă nenumăraţi duşmani, pizmaşi şi bârfitori. Se cade să o iubim oricât de hâdă s-ar strădui aceşti duşmani, pizmaşi şi bârfitori să o facă, oricât ar înconjura-o cu negru de fum şi ar mânji-o cu mâzgă, oricât şi–ar da silinţa să o sluţească, să o învenineze, să o desfigureze. Să nu fie lăsaţi să biruie. Dragostea nu cere, oare, fidelitate, niţel curaj şi venirea în ajutorul fiinţei iubite ?
Cum aţi primit vestea dispariţiei acestui mare cărturar român?
– Cu tristeţe, se-nţelege. Dar şi cu sentimentul că şi-a îndeplinit destinul, că a fost până la urmă ceea ce mai ales a dorit să fie: un dascăl de nădejde al tineretului neamului său.
– Stimate Nicu Steinhardt, mulţi tineri sunt care nu l-au văzut pe cărturarul Noica, însă care au visat să-l întâlnească. Acum, numai litera poate să-l dezvăluie din ce şi cum a gândit…. Dacă aţi avea 26 de ani… aţi fi dorit să-i fiţi ucenic, cum v-ar fi întins mâna ?
– Cine se apropia de Noica afla că la temelia învăţăturii sale stăteau cinci principii:
libertatea – el nu concepea persoana umană decât ca o fiinţă liberă şi care asumă toate riscurile acestei libertăţi ;
creativitatea – sfatul lui cel dintâi era: crează, scrie, lucrează, nu sta de lemn Tănase, lenea ori lecturile vagi ori şuetele fără sfârşit îl scoteau din sărite; voia opere, fapte, ca un goethean ce era;
seriozitatea – lucrările acestea, operele, era nevoie să fie serios gândite, pregătite; nu-i plăceau eseurile neconsistente, oricât de agreabile ar fi fost, nici diletantismul în general; preţuia temeinicia lucrării, aprecia şi aplica adjectivul german gründlich;
rânduiala – cuvânt care aproape că nu poate fi definit, ca şi libertatea, dar poate fi intuit, simţit. Rânduiala în muncă, în viaţă, în gândire, în organizarea societăţii, în relaţiile dintre ins şi mediul înconjurător;
comuniunea – insul nu-l concepea izolat, ci în comuniune şi părtăşie cu neamul său, cu societatea din care face parte. Şi aici, ca şi în privinţa rânduielii, văd o influenţă a hegelianismului (la care ţinea atât de mult, Fenomenologia spiritului îi era carte de căpătâi), a concepţiilor istoricilor şi filozofilor germani. Acesta e felul în care şi Kogălniceanu şi Eminescu au gândit poziţia individului în cadrul comunităţii.
– Cum vedeţi tânăra generaţie de intelectuali români, are să fie capabilă să respecte, s-o anime numai spiritul unui Constantin Noica, Marin Preda, Corneliu Baba şi a altor vârfuri asemenea?
– Lista Dvs. ar putea fi prelungită. Da, sunt convins că lucrul e posibil. Am încredere, ştiu că poporul român e un popor talentat, inteligent, viguros. Crizele nu trebuie să ne sperie, să ne descurajeze. Să-mi fie îngăduit a-l cita pe Dostoievski : „Spre a judeca forţa morală a unui popor şi ceea ce este el în stare a face cu ea în viitor, nu se cuvine a lua în consideraţie gradul de josnicie la care se poate să fi căzut la un moment dat; se cuvine a lua în consideraţie numai gradul de spritualitate pe care–l poate atinge când va veni momentul”.
– Se vorbeşte ades despre un conflict între generaţii, între artişti, credeţi că el există cu adevărat, că frământă o personalitate, preocupată cu oglindirea perenă a sentimentului, a firii umane ?
– Conflictul acesta dintre generaţii e o temă recurentă a istoriei. Nu-l iau în tragic. Tragică e decadenţa morală care poate pătrunde în lăuntrul tuturora, tineri sau bătrâni. În lăuntrul bătrânilor, ciudat lucru, parcă şi mai abitir.
– Putem spune că există un intelectual „de viţă veche”, că el se naşte la o sută de ani, că între timp vechea gardă îi altoieşte forţa pe care s-o imprime culturii pentru o ofensivă generală împotriva terenului pierdut în favoarea imposturii, a falselor valori ce s-ar manifesta ?...
– Am văzut şi noi avalanşe de false valori, mai cu seamă în de tristă amintire obsedantul deceniu. Ei, nu a secat izvorul. De „viţă veche” ori nouă, intelectualii autentici au de luptat cu falsele valori, cu parveniţii, rostuiţii, chivernisiţii culturii alcătuite numai din lozinci – echivalentul hainelor „de gata” – şi din produse ieşite de pe banda rulantă a platitudinii stilistice şi cogitative.
Pier, acestea, se surpă: desigur, negreşit. Dar nu uşor, au viaţă lungă şi dârză şi înainte de a fi aruncate la gunoi se vor fi priceput să amărască viaţa multora.
– Cu conştiinţa împăcată că arta trebuie să slujească numai şi numai adevărului, pentru binele de mâine, credeţi că bucuria de a face fericit pe cineva anume e mai presus de a fi tu însuţi fericit ?
– Neîndoielnic. A da este nespus mai euforic decât a primi. Mai exaltant, mai incomparabil, mai minunat (dacă pot folosi superlativele acestea negramaticale). Nu există premii, distincţii, bani, lauri, diplome care să poată egala fericirea ivită în sufeltul celui care scrie, când cineva, un anonim de preferinţă, îi spune: vă datorez clipe de încântare. Distribuitori de fericire, oare ce altceva au fost: Dickens, Tolstoi, Eminescu, Dostoievski, Hugo, Hölderlein, Shakespeare, Racine ? … Nu şi de cutremur, de îndoială, de revoltă, de cenuşă ? … Dar acestea toate fac şi ele antagonic parte din complicata plămadă a duhului simţitor şi gânditor.
– Puneţi o întrebare generaţiei tinere de care vorbeam şi vă promit în numele ei, vom căuta să răspundem cu „mâinele” nostru, încă de azi…urându-vă, pentru binele suprem, cale liberă, pentru ce ne–aţi dăruit şi ne veţi dărui.
– Noica v-ar fi întrebat : Ce învăţaţi ? Cum vă pregătiţi pentru a crea ?
Dar poate că mă înşel, poate că ar fi adăugat, punând accentul mai mult pe caracter decât pe cunoaştere: eşti tu în stare să prefaci omul-masă unidimensional din tine într-o persoană ? Poţi deveni un om liber şi netemător, desferecat dintre idei primite şi memorizate, cuvinte tip şi modele behavioristice uzinate în serie ? Eşti tu în stare – tinere, ţie îţi vorbesc – să fii, să devii o fiinţă de sine stătătoare şi gânditoare, chiar şi fără de radio, de televizor, de ziar, de zgomotul de fond al lumii dimprejur ? Poţi tu stabili între neamul tău şi tine relaţii ca de vase comunicante ? Dacă da, nimic nu-i pierdut, totu-i cu putinţă.
Tot aşa m-aş adresa, cu modestie cuvenită, cu sfiiciune, şi eu oricăruia dintre dumneavoastră dispus să dea atenţie unui bătrân al cărui singur har e că s-a bucurat de prietenia lui Constantin Noica.
Dumitru Tony Stanciu
(Dialogul acesta l-am dorit pentru tineretul nostru la puţin timp după moartea filozofului Constantin Noica… Din nefericire, nu a fost publicat în ianuarie–februarie 1988.
Azi nu se mai află între noi scriitorul Nicu Steinhardt, însă gândurile de atunci rămân asociate iubirii pentru ADEVĂR ).
România Literară – Anul XXIII, Nr. 2, Joi, 11 ianuarie 1990
***
...O expoziţie cu lucrările lui Dimitrie Tony Stanciu echivalează cu o incursiune într-o lume complexă, aparte, aceea a unui om chemat în egală măsură de pictură şi de poezie. Recunoaştem în aceste pânze atât momentele de riguroasă observaţie a naturii cât şi pe acelea de transcriere poetică a ei.
În acestea, pictorul pare a fi mai în largul său, libertatea de interpretare, armonia muzicală marcând, cu un puternic suflu, aceste realizări.
Cântăreţ al naturii – în special al codrilor săgetaţi de lumini pierdute la orizont – Dimitrie Tony Stanciu dovedeşte a avea toate datele ca pictura sa să înscrie o linie ascendentă cu o viguroasă amprentă personală.
RADU IONESCU – critic de artă
Catalog expozitie 1989
***
… Am fost martor la debutul expoziţional al domnului Stanciu, pe la mijlocul anilor 1980, când Teatrul Mic din Bucureşti luase lăudabila iniţiativă (din nefericire, pierdută între timp) de a prezenta, în holul sălii din str. Sărindar, lucrări ale tinerilor artişti. Am remarcat atunci enunţul său coloristic, delicateţea sentimentului, o anume rigoare a construcţiei compoziţionale.
În orice caz, era uşor să-ţi dai seama că artistul avusese parte de o bună lecţie de pictură în atelierele bucureştene de pe atunci şi că, tenace şi dornic să înţeleagă foarte bine esenţa acestei lecţii şi, odată cu ea, sensul raporturilor artei cu lumea şi cu artistul însuşi, el făcea efortul unei necesare aprofundări.
I-am întâlnit din nou picturile la un deceniu de când le văzusem pentru întâia oară şi constat că, fără să-şi fi pierdut prospeţimea şi candoarea, el şi-a continuat cu seriozitate drumul spre regăsirea autenticei sale personalităţi artistice.
Discret, ferindu-se de gesturi spectaculoase, grandilocvente, el îşi urmează îndemnurile propriului temperament şi ajunge la rezultate vrednice de a fi luate în seamă.
Dan Grigorescu - critic de artă
( Referinţe critice, 1995 )
***
"Pictorul Dimitrie Tony Stanciu şi magia culorilor"
(…) adevărul-adevărat este că din toate compoziţiile inspirat aşezate pe simeze (peisaje, flori, naturi statice, compoziţii diverse etc. etc.) se desprinde un puternic sentiment „de aparte”, de originalitate de viziune şi recreare. Copacii pot avea coroane verzi, dar şi albastre sau galbene-aurii, florile se răsfaţă în sinteze cromatice ce ne amintesc de sporurile impresioniştilor francezi, naturile statice, veritabile orchestrări de obiecte cu alese încărcături simbolice, ne surprind tot prin cromatică. În plan arhitectural, aşadar al frumuseţilor adăugate de om, fie că este vorba de case încropite din „ce-a găsit omul” şi cu adausuri în timp, uneori de-a lungul mai multor generaţii, sau case de gospodari avuţi, de biserici sau mănăstiri cu împrejmuiri de cetate, de uliţe ale unor vechi burguri feudale, de păşuni sau livezi în care pasc, în deplină libertate, cai murgi, suri, negri, ţintaţi cu alb, chiar uşor albaştri (amintiţi-vă de calul „nealbastru” al poetului Nichita Stănescu), pictorul-poet se simte atras de acele exemplare în care istoria ni se dezvăluie, grăindu-ne despre vremurile de altădată. Deşi, în aceste situaţii, arta desenului şi arta compoziţiei sunt obligate „să-şi spună cuvântul”, tot culorile aprinse sau patinate de trecerea timpului au rol de concertmaistru. Acoperişurile roşii, dar şi negre-albastre, pereţii gălbui, albi-albaştri sau cenuşii, pârâiele cu ape puţine în care se răsfrâng coroanele (verzi, galbene-aurii, albastre etc.) copacilor şi cerul înalt brăzdat de nori ne grăiesc despre această realitate care-l aşază pe tânărul şi harnicul nostru pictor în rândurile marilor colorişti.
Trăitor în cel de-al treilea mileniu, precedat de atâtea experimente şi căutări „moderne” cu scopuri „inovatoare”, parcă şi mai active în ultimii ani, Dimitrie Tony Stanciu, deşi temeinic format şi educat în spiritul respectului faţă de realizările clasice ale marilor înaintaşi (vezi peisajele reprezentând luminişuri, văi cu ape curgătoare, dealuri şi munţi, marine şi mai ales suitele de flori şi naturi statice), nu se sfieşte să apeleze, mai ales în universul cromaticii, la sporurile moderniste (sugestii şi semnificaţii simbolice, forme şi „realităţi” create de domnia sa etc.) ce s-au dovedit majore şi perene. Există, în compoziţie, grupuri de 3-6 compoziţii în care „modernismul” în viziune personală se impune cu autoritate. De altfel, vizitatorii, satisfăcuţi esteticeşte de ceea ce văd, se bucură uitând de ademenitoarele şi prea des vehiulatele „teorii” privind arta clasică-tradiţională şi arta modernă. Întârziind dinaintea unui nud cu capul invadat de florile unui pom intrat în victorioasă primăvară, a unei turle gotice săltată deasupra unor case-cetăţi medievale, a unor ape de mare ce leagănă corăbii cu catarge, sau a unui câmp în care cinci cai pasc sau îşi ciulesc urechile să determine natura zgomotelor, vizitatorii fascinaţi de forme nemaivăzute şi de jocuri cromatice cu tentă expresionistă, veritabile geode, se adâncesc în „descifrarea” sensurilor, mai mult sau mai puţin ascunse, ale tablourilor format mic, în grupuri de trei-şase compoziţii „libere”, ce li se oferă vederii. Adevărul este că, în pictură, magia culorilor – chiar şi atunci când ni se par „nebune, arbitrare şi desprinse de suportul lor real” – naşte minuni şi impune valori şi frumuseţi. Lumea creată de pictor, inspirat „aşezător” de culori, nuanţe şi tonuri abil „ţesute”, sincronice sau punctând puternice contraste, se dovedeşte vie, respiră, convinge şi se impune cu putere de „zămislire primordială”, asemenea marilor „geneze” ale începuturilor. Înscrise în „genele” artistului, cu grijă cultivate şi puse în mişcare, aceste calităţi, prin atenta „zăbavă” creatoare a pictorului Dimitrie Tony Stanciu ilustrează convingător această categorie de artişti – se metamorfozează în artă şi bat la porţile nemuririi.
Augustin Macarie – Dimineaţa – 17 aprilie 2008
***
„...pictorul s-a impus prin dezinvoltura constructiilor plastice situate undeva, in descendenta post-impresionismului autohton. Este vorba, in cazul sau, doar de o adecvare a mijloacelor de expresie la fondul propriei sensibilitati artistice. Dimitrie Stanciu cultiva, deopotriva, broderia suava a cuvintelor, armonia incantorie a gandului maestru rostit.
Traieste asa cum este: un daruit intru frumusete, ce cauta sa depaseasca prin seninatatea spiritului si simtirii sale apasatoarele tenebre din labirinturile existentei noastre zilnice.
Paleta pictorului este dominata de tonurile luminoase. Pana si griurile capata in retina pictorului o stralucire aparte. Fireste, genul predilect este peisajul. Lucreaza in plina lumina, dupa cea mai buna traditie a scolii impresioniste, urmandu-si subiectele in diferite momente ale zilei ori in anotimpurile ce dau culorii consistenta cea mai radioasa.
Lucreaza in tente lejere, aparent usor, alternand suprafetele lucrate in cutit cu cele in penel, rezultatul fiind o pictura in care coexista notele de senzualism si cele rezonant-lirice. Ceea ce atrage este definirea precisa a registrelor cromatice si simplitatea constructiei plastice. Nici o afectare retorica nu altereaza pictura lui Stanciu. Conduita pe care doreste sa ne-o impuna este sinceritatea totala, fata de sine, mai intai, si fata de privitor. Poate tocmai de aceea pictura lui Dimitrie Stanciu are prospetimea si infiorarea primelor marturisiri”
Corneliu Antim,
(in pliantul expozitiei din 2002)
***