Dimitrie Tony STANCIU in "Bucurestiul literar si artistic", Anul IV, nr.7 (34), iulie 2014, pag.17

Simion Ciumeică şi Dimitrie Tony Stanciu au expus pentru prima dată împreună în mai 2009 la
Galeria Galateca din cadrul Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti. Cu acel prilej au putut proba ceea ce amândoi intuiau, şi anume faptul că lucrările lor, puse alături, dialoghează într-un mod absolut firesc, formula de expunere rezultată oferind publicului un spectacol compoziţional şi cromatic unitar şi variat în acelaşi timp. A fost motivul pentru care cei doi au decis să se reîntâlnească pe simeze, de această dată la Galeria Orizont (iunie 2014). Cum era de aşteptat, şi acum afinităţile stilistice şi tematice ale celor doi artişti au fost scoase cu pregnanţă maximă în evidenţă, ansamblul expoziţiei lăsând privitorului aceeaşi impresie de naturaleţe, de armonie necăutată care a caracterizat şi prima lor experienţă de acest gen.
.....

Dimitrie Tony Stanciu
(pictor şi poet, născut în 1961 la Lăteni, judeţul Ialomiţa) este o prezenţă ceva mai discretă decât Simion Ciumeică, în sensul că expune mai rar decât acesta. A fost remarcat încă de la debut şi din fazele timpurii ale carierei sale de Radu Ionescu şi de Dan Grigorescu, ambii critici intuindu-i în lucrările de început adevăratul potenţial pe care avea să-l materializeze în creaţia sa ulterioară. Deşi se lasă şi el sedus uneori de lunecarea spre abstract, de jocul cu formele indecise şi cu o vagă consistenţă, pictura sa este vădit figurativă, fără a se supune însă regulilor vreunei direcţii tradiţionale sau ferm conservatoare anume.
Dimitrie Tony Stanciu lucrează în primul rând cu instrumentele imaginaţiei, realitatea atât de bine ilustrată în lucrările sale fiind mai degrabă un pretext, sub acoperirea căruia fantezia evoluează după propriile ei precepte, decât o sursă de inspiraţie directă. Aşa se face că, în contextul unor pânze compuse limpede şi cu multă simţire, previzibila monotonie este brusc îndepărtată de turnuri insolite ale discursului plastic reprezentate, de pildă, de coloritul artificial, voit nepotrivit în ordinea experienţei senzoriale fireşti, dar foarte productiv din
perspectivă estetică, al frunzişului copacilor. Se întâmplă exact ca într-una din poeziile sale, în care scrie negru pe alb: Bunăoară culeg o idee, una singură/ şi ce-i fac o să vedeţi !
Fiind aşadar şi artist al cuvântului, Dimitrie Tony Stanciu ştie prea bine că atunci când pictează trebuie să închidă la timp ochii care îl ţin captiv în realitatea clipei şi să-i deschidă în interior, acolo unde imperfecţiunile lumii din jur pot fi corectate prin gingaşe intervenţii de natură poetică. De altfel, practicarea acestui gen de situare ambiguă între existenţa efectivă şi idealitate imprimă întregii sale picturi o notă de lirism autentic decelabil atât la nivelul atmosferei generale a compoziţiilor, cât şi la cel al parcurgerii analitice a detaliilor acestora.

Revenind la subiectul iniţial, adică la expoziţia de la Orizont, nu pot să nu observ faptul că tandemul artistic Ciumeică-Stanciu tinde să facă pasul de la constituirea mai mult sau mai puţin întâmplătoare la o prezenţă programatică. Ceea ce e bine şi pentru ei, şi pentru cei ce ştiu să preţuiască arta.

articol de Corneliu Ostahie în „Bucureştiul literar şi artistic”, Anul IV, nr. 7 (34), iulie 2014