Album despre SABIN ŞTEFĂNUŢĂ (1943-2001)

---

Sabin ŞTEFĂNUŢĂ

S-a născut la 14 iunie 1943, la Sibiu.
A absolvit cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia grafică, în anul 1973.
Studii de istoria picturii şi iconografie la Moscova si Sankt Petersburg (1974).
In 1987 a părăsit România şi s-a stabilit în Germania.
Expoziţii personale:
1980, Galeria Galateea, Bucureşti;
1985, Padova, Italia;
1986, Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti;
1990, Duisburg, Germania;
1997, Viersen, Germania;
1998, Galeria Cupola, Iaşi
1998, Chişinău, Republica Moldova.
Participări la numeroase expoziţii colective şi de grup în ţară şi în străinătate.
A publicat volumul de eseuri „Atelier” (Editura „Fiat Lux”, Bucureşti, 1998).
A încetat din viaţă la 14 ianuarie 2001, la Bucureşti.

***

"Poezia şi eroismul utopiei"

Sabin Ştefănuţă a fost unul dintre cei mai „nepământeni” oameni pe care i-am cunoscut. Avea în permanenţă aerul că tocmai a sosit dintr-o ţară imaginară, al cărui ambasador în lumea reală fusese desemnat de nu se ştie cine şi nici în ce scop, fapt care, departe de a-l face ciudat, îţi trezea instantaneu simpatia şi chiar nevoia de a ţi-l apropia, în speranţa secretă că vei deveni confidentul său şi că vei afla lucruri nemaipomenite, la care nici măcar nu ai fi visat vreodată. De câte ori îl vizitam în casa sa din strada Cezar Boliac mă trata cu lichior de anason şi-mi arăta colecţiile de peniţe, cerneluri şi culori. N-am aflat niciodată de unde făcea mereu rost de băutura aia aromată, în condiţiile în care pe-atunci – e vorba de anii 1985-1987 - de pe rafturile magazinelor din România dispăruse de mult până şi vinul de „surcele”, cum n-am aflat nici de unde cumpăra zecile de peniţe, cu forme care de care mai neobişnuite, pe care le păstra frumos aşezate în cutiuţe metalice, din plastic sau din carton colorat, ca armele unui vânător de animale rare în rasteluri capitonate cu pluş.
Discuţiile purtate cu el erau pline de întorsături neaşteptate şi se păstrau mereu la o anumită altitudine intelectuală, în sensul că se arata dezamăgit imediat ce făceam vreo referire prozaică la existenţa de zi cu zi şi mă obliga, în acest fel, să ridic dialogul la un nivel conceptual cât de cât acceptabil. Asta se întâmpla indiferent de locul în care ne întâlneam sau de împrejurările în care se nimerea să stăm de vorbă. Cu câteva luni înainte de a părăsi definitiv ţara, cred că era în primăvara lui 1987, se apucase să-şi renoveze atelierul aflat într-o veche clădire din strada Doamnei. Într-o bună zi, nemaiavând răbdare să aştept „inaugurarea” promisă, m-am dus să văd cum se instalase acolo şi l-am găsit căţărat pe o scară, zugrăvind tavanul. S-a scuzat că nu poate coborâ imediat şi mi-a întins mâna de sus, după care m-a întrebat cum îmi explic eu că un om ca Leonardo da Vinci chiar a existat cu adevărat. Evident, m-a lăsat pe moment fără replică. Nu i-am răspuns şi nici n-am mai avut ocazia să o mai fac vreodată. Am aflat după un timp că a plecat în Italia şi că a rămas acolo, luând cu el şi misterul acelei întrebări despre care acum cred că era pur retorică, întrucât Leonardo da Vinci îl fascina pur şi simplu, fiind probabil modelul suprem la care îşi raporta toate aspiraţiile artistice.
L-am revăzut abia după 11 ani şi câteva luni, în septembrie 1998, când s-a întors în ţară pentru câteva zile. Fireşte, întrucât uitasem cu desăvârşire întâmplarea din atelier, n-am redeschis cu acel prilej subiectul rămas în suspans de atâta amar de vreme şi, din păcate, nici în 2000-2001, când ne-am întâlnit iarăşi. Atunci am petrecut revelionul împreună, la mine acasă. I-am întors vizita de Sfântul Ion, iar a doua zi am primit de la soţia sa, Elena, năprasnica veste că în timpul nopţii făcuse un accident cerebral. Am fost de câteva ori la Spitalul 9, unde era internat în comă profundă, dar cu fiecare minut petrecut la căpătâiul său deveneam tot mai conştient de faptul că nu voi mai putea sta de vorbă cu el niciodată, nici despre Leonardo, nici despre altcineva. În ziua de 14 ianuarie 2001, medicii au hotărât să-l deconecteze de la aparatele care-l păstrau în condiţia de mort parţial şi provizoriu. Apoi a murit. Complet şi definitiv.

Stilul de după stiluri

În expoziţia comemorativă organizată în 2006 la galeria „Galateea” din Bucureşti, prin grija familiei şi a unui grup de prieteni, au figurat aproximativ 30 de lucrări – pictură (ulei pe pânză, ulei pe carton, pictură pe sticlă), grafică, ceramică, sculptură. Cea mai veche operă data din anii studenţiei, iar cea mai recentă, un desen colorat cu un subiect straniu şi terifiant, trasat în tuşă expresionistă, care anticipa drama cerebrală ce avea să-i curme zilele, fusese finalizată prin anii 1999-2000. Pe pereţii micii săli de expoziţii erau reprezentate aşadar toate etapele creaţiei artistului, de la compoziţiile figurative cu conţinut liric la grafica elegantă, subtil – decorativă şi rafinat - simbolică, de la desenele bogat ornamentate, asemenea unor arabescuri prelinse din vârful unei peniţe puse în mişcare de un perpetuum mobile, la picturile pe sticlă inspirate din folclorul transilvănean, de la experimentele onirice ale tinereţii la cele taşiste, cvasiminimaliste sau vag suprarealiste ale maturităţii şi, în sfârşit, de la compoziţiile impresioniste ale începutului la cele cu vocaţie de sinteză stilistică ale ultimilor ani de viaţă, când deja îşi formulase în mod explicit un crez estetic (dar nu numai), pe care reuşise chiar să-l impună în anumite cercuri de creatori – plasticieni, dar şi literaţi – sub numele de „Noua Renaştere”.
În pofida marii varietăţi de subiecte, tehnici, abordări compoziţionale şi opţiuni cromatice, creaţia plastică a lui Sabin Ştefănuţă apare, privită din perspectiva oricărui fragment al ei, ca un discurs unitar care s-a dezvoltat în timp după un proiect bine conceput şi atent articulat. Cu alte cuvinte, artistul nu şi-a căutat identitatea trecând senin de la un stil la altul, ci s-a slujit în mod programatic de varii stiluri, cărora le-a imprimat amprenta sensibilităţii şi gândirii sale, în sensul că a constrâns orice formulă de exprimare pentru care a optat să evolueze pe câteva coordonate prestabilite, dintre care cele mai importante au fost echilibrul compoziţional, armonia cromatică şi conservarea formei prin controlarea riguroasă, aproape matematică, a relaţiilor interne dintre elementele limbajului plastic. Aplecarea spre precizia extremă a amănuntelor şi preocuparea pentru coerenţa pedantă a ansamblului oricărei lucrări care-i ieşea din mână denotă faptul că Sabin Ştefănuţă era fascinat de statutul solid, aparent imuabil, al ştiinelor exacte, mai ales că acestea îi puteau oferi argumentele cu care să ţină piept în propriul său for interior corului de bocitoare ce anunţau iminenta moarte a artei într-o epocă a alienării eului uman şi a intensificării necontrolate a manifestărilor destructurante ale acestuia: „Pornind de la limbaje, pot exista întâlniri spectaculoase între limbajul ştiinţific matematic şi cel plastic, capabile să ofere posibilitatea unor finalizări prin care valoarea mesajului plastic poate ajunge la nivelul valorii evenimentului matematic”, scria el într-un eseu publicat în volumul „Atelier” (Editura „Fiat Lux”, Bucureşti 1998). Acest scurt enunţ spune, desigur, mult mai multe decât lasă să se înţeleagă la o primă lectură. La vremea respectivă (ultimii ani ai secolului XX, supranumit şi secolul vitezei), el aducea în discuţie oportunitatea unui recurs critic la epoca fericită a cunoaşterii sincretice, în oglinda căreia puteau fi admirate în mod egal atât frumuseţea chipului uman, cât şi aceea a mecanismelor silogistice sau a relaţiei dintre numere. Cu toate acestea, Sabin Ştefănuţă nu avea o sensibilitate maladivă, de tip romantic-paseist. În viziunea sa, necesara reîntoarcere în timp, pentru care pleda în mod explicit, se oprea, dimpotrivă, la o etapă plină de însufleţire a dezvoltării umanităţii: Renaşterea europeană.

Noua Renaştere

De altfel, într-un text datat 19 septembrie 1995, Sabin Ştefănuţă afirma că a încercat, prin creaţia sa plastică, dar şi printr-o serie de studii cu caracter de manifest, să „construiască un pod de legătură cu Renaşterea veche a Europei pentru a atrage atenţia asupra unui exemplu constructiv în timpul său”. Scopul acestui demers extrem de complex, dar din păcate cu prea puţine şanse de reuşită, era acela de a determina apariţia, consolidarea şi manifestarea impetuoasă a unei „Renaşteri moderne” care să lupte împotriva „Răului, a Minciunii şi a Urâtului, împotriva distrugerii Naturii şi a Mediului înconjurător, pentru dobândirea deplinelor Libertăţi spirituale şi morale”. Militantismul unor asemenea obiective este mai mult decât evident, cum evident este şi faptul că „Renaşterea modernă” nu este fundamental diferită de vocea a numeroase segmente ale societăţii contemporane care atrag atenţia asupra pericolelor iminente ce ameninţă însăşi supravieţuirea speciei umane. Ceea ce este nou în discursul lui Sabin Ştefănuţă, raportat strict la condiţiile sociale, economice, tehnologice şi culturale, dar mai ales la cinismul specific sfârşitului mileniului II, constă în soluţia pe care el o propune pentru rezolvarea tuturor acestor probleme – transformarea spirituală a omului - sau în mijloacele ce ar trebui utilizate pentru atingerea scopului astfel definit, respectiv arta, mediaţia, readucerea în prim-plan a adevăratelor valori morale. Această nouă sinteză între Frumos şi Bine ar urma să aibă un efect terapeutic asupra dimenisunii creatoare a spiritului contemporan, subminat de vicii şi maladii, ţinând cont de împrejurarea că „o însemnată boală a creaţiei moderne contemporane se numeşte vanitatea originalităţii. În spaţiul nevoii de a fi original apar sindroamele psihopatologice care ne conving că dacă nu suntem puţin bolnavi, nu putem fi nici creatori buni şi inventivi. Imaginaţia confabulatorie întâlnită în creaţiile de artă la tot pasul, inventivitatea paranoică, confuzia şi informalul maniacilor, dezintegrarea conceptuală, stilizarea excesivă a schizofrenicilor, culorile sumbre şi deformarea simbolurilor, produse ale regresiunii psihice şi altele – toate aceste diagnostice medicale le acumulează un creator egoist numai pentru dorinţa puternică de a fi original.” Rezultă însă de aici că Sabin Ştefănuţă intenţiona, în numele unui sacrificiu pe care îl considera necesar, să priveze esenţa frumuseţii de atributul originalităţii? Un răspuns limpede nu găsim în textele care ne-au rămas de la el. În schimb, întreaga sa creaţie pledează pentru opusul acestei posibile concluzii, iar când spun asta mă gândesc în primul rând la faptul că valorificarea exemplului Renaşterii europene, în special al celei italiene, nu s-a concretizat în cazul său într-o reluare cu valoare didactică a simbolurilor, tematicii şi tehnicilor artistice specifice acelei perioade istorice faste, ci prin restructurarea coerentă, echilibrată şi armonică a conţinutului indiscutabil modern şi inovator al discursului plastic actual.
Revenind la o idee enunţată anterior, tenacitatea cu care Sabin Ştefănuţă şi-a susţinut teoria „Renaşterii moderne” nu a dat până în prezent prea multe roade. Evident însă că lui nu i se poate reproşa nimic în această privinţă. Dimpotrivă, ar fi foarte nimerit dacă i s-ar recunoaşte meritul rar de a fi avut curajul să păşească în arena publică şi să se implice într-un război din care se părea că artiştii s-au retras sau că au pactizat chiar cu duşmanii (urâtul, vanitatea originalităţii etc). Iar faptul că aspiraţiile sale reformatoare trec uneori graniţa utopiei, înveşmântate în hainele de paradă ale unor „eroici furori” (cum ar spune Giordano Bruno), astăzi revolute, n-ar trebui în niciun caz să ne trezească zâmbete. Asta confirmă o dată în plus ceea ce spuneam la începutul rândurilor de faţă: Sabin Ştefănuţă aparţinea unei alte lumi. Unei lumi mai bune de care, sunt sigur, vom avea şi noi din ce în ce mai multă nevoie pentru a supravieţui din punct de vedere spiritual.

Corneliu OSTAHIE

***



“O adevărată obsesie a heliotropismelor regăsim la acest maestru al trăsăturilor mângâietoare, nu întâmplător parcă născut în Mărginime, de unde ne-au venit, de veacuri, mesajele vizuale pline de candoare ale unei spiritualităţi ce privea spre cer printre colinele împădurite, proiectând pe el siluete brodate în aur şi fire colorate. Vocaţia spirituală a oamenilor din locurile sale de baştină este resimţită de Ştefănuţă ca o aspiraţie a întoarcerii artei la origini. De aici admirabilele sale picture pe sticlă, în fond adaptări ale unui limbaj modern la semantica arhaică a iconarilor, reevaluare a eficienţei expresiei simplificate într-un cadru, într-o atmosferă tradiţională. Au prospeţimea lor, desigur, aceste picture unde chipul din icoane vechi este înlocuit de o descendentă contemporană a fecioarelor unui Modigliani manierizat, unde noua Evă toarce liniştită, netulburată de claxoanele secolului vitezei.” (Grigore ARBORE)



“Grafica lui Sabin Ştefănuţă este elogiată adesea şi cu destul temei de scriitori. El, dintre toţi artiştii interesaţi de ilustraţie, a izbutit un mod al naraţiunii cu imagini care îi convinge pe oamenii de litere că au fost bine înţeleşi de plastician, acesta rămânând, totuşi, în teritoriul artei sale (foarte puţin subordonată treburilor tiparului). Sabin Ştefănuţă este, într-adevăr, un ‹‹povestitor de subţire››, dar unul cultivându-şi darul, cu un soi de încăpăţânare de muntean ascuţit la minte, pe direcţia în care, de fapt, a şi debutat: aceea a unui fantastic al seninătăţii şi al trăirilor suave. (…) Cu abia câteva elemente, graficianul ştie să dea imagini care nu se repetă. Ceva în genul dezvoltărilor simetrice, unde câteva norme deschid o infinitate de posibilităţi. De altfel, dacă vom cerceta din nou grafica lui Sabin Ştefănuţă cu această idee, vom avea revelaţia unui univers în care toate tind a se organiza simetric.” (Tudor OCTAVIAN)


„Creaţia sa se distinge, în primul rând, prin acurateţea desenului, aproape clasic în ductul liniei, un desen ce precizează, cu siguranţă şi puritate, evidenţiind, totodată, un simţ remarcabil al decorativului moştenit, probabil, de la vechii artişti populari ai picturilor pe sticlă din Mărginimea Sibiului, unde artistul s-a născut în 1943. Un sentiment liric inocent străbate lucrările sale, impresionând prin felul în care conturează un portret, un peisaj, o compoziţie.” (Mircea DEAC)

“Pentru că Sabin Ştefănuţă aşteaptă mai mult de la prezenţa sa ca artist, are pe buze gustul amar al exilului; are pe buze gustul amar al geografiei pe care a fost silit să o părăsească într-un moment de disperare şi frustrare; are pe buze gustul amar al artistului pălmaş care nu-şi tipăreşte groase şi opulente cataloage ori închiriază galerii în centrul Amsterdamului, în Londra, Paris sau Toyio; are pe buze gustul amar al însingurării, care-l încrâncenează cu intoleranţă, ca pe un pelerin străin şi însângerat, ce a sacrificat de multă vreme totul şi nu mai are privire decât pentru acea întâlnire finală cu propria sa dimensiune, spre a şi-o topi în Fiinţa Artei, cea fără de întrebare. Şi are pe buze mierea Cuvântului tălmăcit prin ochiul de linie şi culoare al Lumii. Hăituit şi hăituitor, călcând pulberea Ţărilor de Jos, acolo, în paradisul tăinuit al pictorilor şi al Grafiei, dinspre Transilvania şi spre noi.” (Petru ILIEŞU)


„Sunt legi tainice care diriguiesc demersul artistic al acestui creator care s-a făcut cunoscut în ţară şi peste hotare, până în îndepărtata Japonie, în primul rând prin pictura pe sticlă, care, pentru el, îşi află obârşia în Mărginimea Sibiului, unde acest meşteşug se transmite de generaţii. Pictura pe sticlă a lui Sabin Ştefănuţă exercită o atracţie vecină cu vraja asupra spectatorilor: miraculoasa ‹‹ţesătură›› între simboluri, alegoricul, poezia şi legendarul acestor picturi care-şi află izvor undeva în tezaurul de simţire şi cuget al bătrânilor bătrânilor noştri, delicateţea rafaelită a siluetelor feminine, a chipurilor tinere care trădează reveria, declanşează privitorului această stare de graţie. (...) Trimiterea discretă la Modigliani datorată unor date ale portretelor, partizanatul artistului faţă de arta Renaşterii sunt doar două repere pentru a înţelege sporul de luciditate şi har care constituie garanţia vieţii interioare a tablourilor.” (Cristina ANGELESCU)


https://www.anticartdeco.ro/product/tablou-fata-din-verona-autor-stefanuta-sabin/
https://www.askart.com/artist_related/Sabin_Stefanuta/11294513/Sabin_Stefanuta.aspx
https://www.artland.com/artists/sabin-stefanuta