CANTECUL LUI DONG SAU FACHIRISM CINEMATOGRAFIC, articol de Grid Modorcea

2 din 5

Un mare eveniment poate fi trăit in aceste zile la PACE Gallery, la locatiile sale de pe 25 St., Chelsea: expozitia chinezului Song Dong numită chiar Song Dong Doing Nothing.
Nu o dată am scris despre marile surprize pe care le produce această galerie, care organizează superprofesionist evenimente de neuitat, cum a fost cel legat de Miscarea Happening sau altul, numit American Night, ce ne-a amintit de filmul La Nuit Américaine / Noaptea Americana (1973) al lui François Truffaut.
De data aceasta insă se petrece ceva si mai si. Dacă filmul lui Truffaut si expozitia lui Paul Graham se refereau la un procedeu de filmare, care dă senzatia noptii, desi filmarea are loc ziua, acum Song Dong (n. 1966, Beijing), un artist din avangarda artei chineze, preocupat de Conceptual art, cu expozitii in toată lumea, ne apare ca un adevărat magician, un fachir. Imaginati-vă un filmulet in care vedem câtiva oameni mergând pe stradă. Nimic mai banal. Dar deodată apare in cadru o mână, “mâna lui Dumnezeu”, care apucă acea imagine si o mototoleste ca pe o carpă sau hârtie si o aruncă la cos. Rămâne imaginea cu strada, dar mâna revine si o mototoleste din nou. Si tot asa, la infinit.
La fel, vedem o apă, apare un deget care tulbură apa. Si in functie de miscările degetului apar noi imagini. Mereu e un hocups-pocus. Efecte de filmare neobisnuite. Experimente de limbaj optic. Scamatorii senzationale. Ai sentimentul că artistul se joacă cu aparatul de filmat si cu tehnica montajului. Si chiar asa si este, el experimentează diferite efecte vizuale.
Am spus nu o dată că există un dialog sui-generis intre arta filmului si arta plastică, ele se influentează reciproc. Sunt sigur că dacă un cineast ca James Cameon ar vedea expozitia lui Dong, sigur ar prelua câteva inventii si am vedea in seria a doua din Avatar efecte asemănătoare, tehnici imprmutate din arta lui Song Dong. Si e posibil ca multi cineasti să cunoască experimentele artistului chinez.
Numele artistului are un cuvânt care in engleză inseamnă cântec. Interesant că titlul expozitiei ne spune că Song Dong nu face nimic. Există o fotografie in care artistul stă jos, pe o scenă, rezemat de un perete, intr-o pozitie de Nirvana. Sigur, fiind chinez, ne gândim la taoism, la conceptia potrivit căreia viata ideală este atunci când fiinta stă in nemiscare, in actul numit non-actiune, asa cum mental stă in non-intentiune. Omul trebuie să aibă un respect total pentru natură, asa cum i-a fost dată. Acesta ar fi animismul.
Si, intr-adevăr, il vedem pe Dong cum stă, cum doarme, cum urinează intr-o olita, dar el e fără cap, cum se scarpină si tot astfel de imagini domestice. Seamănă cu cineastul sud-coreean Kim Ki-duk din Arirang (2011). Asa trăieste si el in casa lui izolată.
In fata acestor imagini, intr-o parte a galeriei, se află o sobă care arde. Iar alături vase cu lichide colorate care fierb si formează varii combinatii vizuale, spatio-temporale. Asa cum la nivelul capului unui om normal, pe un perete, vedem un material ca o pânză incoloră, dar nu inodoră. care ori trebuie atinsă, ori mirosită.
Dacă ochiul si urechea sunt simturile teoretice, asa cum spunea Hegel, pipăitul sau mirosul sunt simturi tactile si olfactive. Incă nu au fost folosite in artă, dar si orbii sau surzii au dreptul să miroase sau pipăie arta, nu?! Conceptia artistului reiese dintr-un text ironic scris pe o diplomă (sunt insirate o serie de diplome pe care artistul si le atribuie): “That left undone goes undone in vain; that which is done is done still in vain: that done in vain must still be done”, care s-ar traduce in stilul Dogmei lui Lars von Trier: Ce pleacă nefăcut merge nefăcut in zadar; ce se face, se face incă in zadar; ceea ce e făcut in zadar trebuie incă făcut.
*
Pace Gallery i-a pus la dispozitie artistului două spatii, intr-unul vedem instalatia ce include filmele din sectiunea Documenta 13, la care artistul a lucrat 20 de ani, iar in al doilea spatiu vedem niste forme de zidărie ca niste munti cârpiti. Au aspectul de case dărăpănate si sustinute cu proptele de lemn si fiare. Aceste forme sunt puse sub titlul Doing Nothing Mountains. Ele sugerează niste munti nefăcuti, niste case de homeless, trădând un gust estetic plin de ironie, fiindcă sunt acoperite cu faiantă. Au sugerate usi, ferestre, instalatii electrice si alte elemente care fac din aceste constructii bizare o realitate pe care Dong o prinde in sintagma “wisdom of poor” (intelepciunea săracului). Imaginea poetică se transformă intr-una politică, optica personală intr-una globală.
După cum vedem, materialele cu care artistul lucrează sunt ordinare. Asemenea tendintei artei moderne americane, si el transformă ordinarul in extraordinar, ceea ce este predestinat consumului in ceva de neatins, intr-un ideal.
De pildă, intr-o sală intunecată vedem patru ecrane pe cei patru pereti. Si fiecare ne arată câte un peisaj de o frumusete rară, dar care, când incepe să se anime, vedem că muntii sau văile sunt niste păsări fripte care incep să fie tăiate cu satârul. In alt peisaj se animă legume si fructe, ca ardei grasi si pere, care incep să fie tăiate cu o foarfecă. După ce sunt măcelărite bine, miscarea se opreste si peisajul se reformează. Oare nu putem vedea si asa legumele, fructele, cărnurile si toate ingradientele dintr-o mare bucătărie ca pe niste vaste si originale peisaje?! Această instalatie se numeste Doing Nothing Garden.
Filmul ne ajută să vedem cum se transformă un obiect de mâncat intr-un peisaj de admirat. Tehnica imi aduce aminte de Memoria trandafirului, filmuletul lui Sergiu Nicolăescu, cu care cineastul nostru a cucerit Parisul si mari premii internationale. Si Nicolăescu ar fi putut să facă o instalatie originală din cele patru scurt-metraje cu care a debutat in anul 1962. E o idee pe care as propune-o la ICR dacă ar exista, dacă as avea cu cine colabora. Sau o instalatie din cele mai vestite scurt-metraje românesti. Si imediat as alătura Memoriei trandafirului, Scoicile nu au vorbit niciodată, apoi Poemul muzical etnografic, primul documentar românesc, realizat in 1905 de Tiberiu Brediceanu, si mai ales Scurtă istorie de Gopo, incununat cu Palme d’Or in 1957. Iar dacă ar exista si diplomatia română, as cere Muzeului Pompidou si filmul lui Matisse despre Iia romanească. Pe care as vedea-o proiectată peste tot, in toată galeria, si pe tavan, asa cum i-am spus lui Mr. Pace si cum a multi-vizualizat-o si Matisse, pictand-o in 30 de variante! Iată o instalatie cu care am cuceri lumea.
Dar să revenim la Cantecul lui Dong. Un alt experiment al său este legat de revolta istorică din Tianenmen Square, filmul Breathing / Respiratie (1966). Toate filmele lui au cate o semnificatie istorică sau geografică, dar si organică, in functie de aria inspiratiei, cum ar fi filosofia Zen. Evident, nu lipseste din ele umorul, ba el e sarea si piperul.
Să le numim si pe celelalte: Throwing a Stone (1994), A Pot of Boiling Water (1996), Facing the Wall (1999), Eating Drinking Shitting Pissing Sleeping (1999) si A Blot on the Landscape (2010). Chiar si după titluri ne dăm seama de elementul satiric implicat in aceste filme.
Asa cum un alt simbol al inghetului care se dezgheată este un sac prins de tavan din care se scurg picături de apă. Desigur, in sac se află gheată, care se topeste.
Dubla expozitie a lui Song Dong e un amestec de performance, installation, video, sculptură, pictură, fotografie, caligrafie, pictografie, care ne aminteste de filmele de artă ale lui Peter Greenaway! In plus este si un medium tactil si olfactiv.
Experimentele sale, artistul le-a prezentat la Kiev Biennial si Venice Biennale, la Yokohama Triennale si Liverpool Biennial, in numeroase muzee din Anglia, Germania, China, Coreea de Sud si America. La New York a mai fost prezent de două ori, inclusiv la MoMA.

Grid Modorcea
Corespondentă de la New York