MIELUL SACRIFICAT, articol de Grid Modorcea, corespondenţă din New York
MIELUL SACRIFICAT
Din nou Stefan Stux Gallery ne face o surpriză de proportii: expozitia Lambs and Landscapes, a artistului bulgar Kosyo Minchev, despre care am mai scris anterior (vezi Fragilitatea artei americane) si care acum revine in fortă cu sculpturi din ghips si silicon, in care reprezentarea principală este Mielul sacrificat. Vedem un rug pe care se află un miel chircit, iar pe socluri mari, masive, capete de miei decavati, aproape in fază morbidă de craniu, adică cu botul din os si cu câte un ochi căzut, totul e intr-o fază de putrefactie, de degradare, de parcă stârvurile au fost ciugulite de păsări.
Numai in tablourile expresionistilor, ale unui Otto Dix, de pildă, sau mai ales Max Beckmann, am mai văzut imagini ale Mântuitorului atât de decavate. Dacă stim că Mielul sacrificat este una cu Iisus, vom intelege că această expozitie de mutilare păgână, in care se petrece o decapitare precum intr-o stână de Paste, in care ciobanii sacrifica mai multi miei, este un elogiu christic, un simbol crestin, care se află in contrapunct cu expozitia altui artist care expune la Stux Gallery, in spatiul de la al doilea nivel: francezul Nicolas Touron, cu Play Ground, o plastică vie, colorată, precum in cărtile ilustrate pentru copii.
Compozitiile sunt un multivers de personaje, plante si animale foarte migălos creionate, bazate pe desen si pe culori industriale, un fel de haos zoomorfic, in comparatie cu ghipsul lui Minchev, care vrea să fie cât mai apropiat de culoarea gliei, de un pământ mâlos. Touron, in schimb, e exploziv, dinamic, multicolor, vesel. E un contrast foarte puternic intre orizontală, intre călătoria de tip gulliveric, si verticala Mielului, greutatea pe care o dă simbolul christic. E un spectacol tipic pentru ceea ce se intâmplă in toate expozitiile newyorkwze.
*
E cazul să deconspiram aici un aspect: atunci când am scris cartea FINE ARTS IN AMERICA, am avut o idee, un concept clar: să ofer imaginea unui show sui-generis, unei trăiri unice, precum o aventură in paradisul experimentelor plastice. Fiecare galerie n-ar fi nimic fără galeria alaturată. Sau ar face cât nu-si da seama, ce-i trece prin cap galeristului, poate o artă in sine, discutabilă, ar organiza expozitii mai mult sau mai putin originale, dar in contrast cu galeria vecină, el se ambitionează si vrea să iese in evidentă.
Intre galeriile din Chelsea, apoi intre cele din Chelsea si Greenwich sau Tribeca, intre acestea si cele din Soho sau East Village, intre cele din Manhattan si cele din Brooklyn, apoi intre galerii si marile muzee există, deci, o concurentă vie, puternică, o competitie acerbă, uneori dură, exclusivistă, foarte contrastantă, sfidătoare, precum am văzut la Brucennial Gallery de pe Bleeker St.
Vedem cum unul e mai avangardist ca altul. Avandarda de pană acum e contestată de o nouă si supra avangardă. Nu mai spun de scoli, de tinerii de pe băncile Universitătilor de artă plastică, o altă efervescentă creatoare, unde se demonstrează ce se poate face din nimic. Asa că fiecare galerist caută să vină cu ceva nemaivăzut pană la el, să eclipseze celelalte galerii vecine sau de pe strada paralela. In felul acesta, el caută să atragă mai multi vizitatori, incusiv clienti. Fiindcă dacă nu vinde, moare.
Ori tocami acest aspect l-am urmărit in cartea mea, cititorul să rămană cu acestă imagine a unui cosmos dinamic, am vrut, implicând si elemente de reportaj, sa creeez un spectacol sui-generis, un show magnific, asa cum se intâmplă in realitate. Sute de expozitii, sute de artisti i-am pus fată in fată sau in conflict radical unii cu altii, pentru a reliefa dinamica istoriei, competitia formelor, concurenta nemiloasă dintre galerii si muzee, dintre profesionisti si amatori, dintre valori si kitsch-uri. Locul fiecăruia reiese din acest tăvălug, fără de care nu ar putea aspira la cer. Si cel mai adesea, in această călătorie gulliverica, Mielul este sacrificat.
Grid Modorcea
Corespondentă de la New York
***
The Sacrificed Lamb
Stefan Stux Gallery is surprising us yet greatly again: the exhibition Lambs and Landscapes, by the Bulgarian artist Kosyo Minchev, about whom I wrote earlier (see Fragility of American art), now has returned with aqua resin sculptures, that primarily represent the sacrificial Lamb.
We see a bush where a lamb was crouching with large sockets and with massive drained heads. The skulls are in a state of decay as the nose bone is exposed with one eye cast down. Everything is in a state of putrefaction, degradation, as if they were picked at by birds.
Only in expressionist paintings, such as those by Otto Dix and especially by Max Beckmann, have I seen images of the Christ so consumed.
If we were to assume that the sacrificed lamb is Jesus, we can understand that this exhibition about pagan mutilation, such as in the decapitation of a sheep during Easter. The shepherds sacrifice many lambs, a Christian symbol, as elegy to Christ. All this exhibit is in counterpoint with another exhibition held simultaneously at Stux Gallery on the upper level: the French artist Nicolas Touron’s “Play Ground” – consisting of virtually living and colored plates as seen in illustrated children's books.
The compositions consist of a multitude of characters, plants and animals painstakingly drawn in pencil and acrylic-based pens to form a kind of chaotic, zoomorphic pictures, in contrast to the aqua resin sculptures of Minchev, who wants his work to be closer to the color of clay, the sinful soil.
Touron, in turn, is explosive, dynamic, colorful and cheerful. It's a strong contrast between the horizontal type of Gulliver’s Travels, and the vertical lambs that gives weight to the Christ symbol.
This show exemplifies what is typically happening in the New York art world.
There is a clue where to look. When I wrote the book FINE ARTS IN AMERICA, I had an idea, a clear concept: to provide a unique experience as well as an adventure in this paradise that experiments with fine arts. Each gallery would be nothing without the other galleries nearby.
These galleries do not realize how much one is compelled to think to understand their strategies; this in itself may be a form of art for the viewers as galleries mount more or less original shows, which viewed by contrasting them to each other neighbor allows one to decide what stands out.
Amongst galleries in Chelsea and those in Greenwich or Tribeca, or Soho and the East Village, or Manhattan and Brooklyn, as well as among major galleries and museums - competition is alive, strong, fierce and sometimes harsh, highly contrasting and defiant.
We see how each gallery is trying to be more avant-gardist than the other. And how each avant-garde is challenged by a new avant-garde and so on.
Not to mention the schools, the universities, young artists and other creative exuberances - where the art is created from scratch and nothing.
So every gallerist is constantly trying to come up with something unseen, or new, until it eclipses other galleries nearby or on a parallel street. In this way, it seeks to attract more visitors, including customers. Because if it does not compete and sell, it will perish.
In my book I want the reader to have an image of a dynamic art cosmos, involving elements of a story, to create a magnificent show as it happens in reality. Hundreds of exhibits, hundreds of artists I bring face to face or in radical conflict with each other to highlight the dynamics of art history, competitive forms, the ruthless competition of galleries and museums, including professional and amateur, between values and kitsch.
And more often than not, on this Gulliverian journey, the Lamb ends up sacrificed.
Grid Modorcea;
New York Correspondent
artpekaonline newspaper january 2013
