Letitia OPRISAN si Gabriela RICSAN la 4 martie 2010
articol de Florin Toma in "Viața românească" nr. 11 / 2015 - Cronica plasticii
Florin Toma - TĂCUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE
http://www.viataromaneasca.eu/articole/51_cronica-plasticii/2289_tacute-vieti-de-doamne-si-domnite.html
În mod sigur, nu vrem să-l copiem pe Constantin Gane. Nici măcar să-l parafrazăm. Nu ne îngăduim un asemenea ultragiu. Nici măcar ca fantezie. (NOTĂ: Permiteţi-mi să reamintesc succint biografia fabuloasă, din păcate, încheiată tragic, a acestui coborâtor din vechea familie a Găneştilor. Constantin Gane (1885–1962), prozator şi memorialist, s-a născut la Botoşani şi a făcut studii de drept în Germania, la Rostock, unde şi-a luat doctoratul, în 1910. După întoarcerea în ţară, lucrează vreme de cincisprezece ani ca avocat la Botoşani şi Bucureşti. Se înscrie, în 1913, ca voluntar în campania militară din Bulgaria, apoi luptă în trupele române din Primul Război Mondial. Publică proză (îndeosebi cu subiect istoric), articole, note şi cronici, corespondenţă, însemnări de călătorie, piese de teatru, fragmente de roman, în revistele vremii (Epoca, Universul literar, Curentul, Convorbiri literare, Revista Fundaţiilor Regale etc.). Ţine numeroase conferinţe şi are, între 1929 şi 1937, o serie de intervenţii radiofonice pe teme istorice, culturale şi literare. În 1934, devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. Între anii 1940 şi 1941, ca ambasador al României la Atena, pledează pentru drepturile românilor macedoneni. Condamnat de regimul comunist în 1949, moare în închisoarea din Aiud, după 13 ani de detenţie, în 1962(sic!), la vârsta de 77 de ani. A fost aruncat într-o groapă comună!!)… Iată de ce, din respect pentru autorul unei splendide şi celebre cărţi (1932-1939), nu ne permitem cumva vreo vexaţiune. Ci doar inventăm o coincidenţă, la modul serios, întru folosul Frumosului.
Voinţa elegantă a apropoului nostru se îndreaptă către două artiste contemporane, două doamne ale picturii (n.n. nu în sensul atât de uzitat de presa encomiastică: „Doamna muzicii populare”, „Doamna scenei româneşti” etc.!). Două doamne. Pur şi simplu. Simple. A căror viaţă discretă şi prezenţă tăcută în lumea artelor – lipsită de exploziile flamboaiante şi carnavaleşti din alte cazuri – merită subliniate, fiindcă sunt întâmplări din ce în ce mai rare în aceste vremuri foarte nesigure pentru modestie.
Letiţia Oprişan vine din demultul contemporan. Face parte din promoţia ’67 a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”, secţia Pictură, clasa maestrului Alexandru Ciucurencu. O generaţie care s-a sărbătorit acum doi ani, la Galeria Dialog, prin expoziţia „Cărările unor vocaţii” şi din care, pe lângă criticul de artă Ruxandra Garofeanu, fac parte nume cunoscute ale picturii contemporane: Ilie Boca, Vasile Chinschi, Ilie Cioartă, Dan Cioca, Vasile Craioveanu, Cornelia Victoria Dedu, Eugen Holban, Aurelia Matei, Costin Neamţu, Dan Horaţiu Panait, Liviu Stoicoviciu, Angela Tomaselli şi, bineînţeles, Letiţia Oprişan. Fără absolut nici un parti-pris, dacă dădeai roată cu privirea pe cele trei laturi cu simeze – unde era expusă o parte din pictura contemporană cu o bună parte din ea compusă, nu ştiu de ce, din lucrări în tonuri închise, sumbre, reci, pâcloase, aproape posace – era imposibil să nu te opreşti la tablourile Letiţiei Oprişan.
Erau compoziţii dinamice, forme atrăgătoare, ectoplasme spectaculoase, dar, mai ales, o cromatică ameţitoare, dezvoltând subliminal o stare de alegreţe parcă neconformă cu media de vârstă a autorilor (spre 70 de ani, toţi!), o stare însoţită de o senzaţie de vitalitate reconfortantă. (NOTĂ: Într-un dialog de mai târziu, artista îmi mărturisea că se simţea un pic stingheră în acea vecinătate şi că, atunci când, în întrebările lor, colegii abia puteau să-şi camufleze invidia, era obligată să le răspundă simplu: Aşa văd eu lumea!!). Recurgând la o sinecdocă, culoarea Letiţiei Oprişan, fiindcă vorbim deja de o „culoare Oprişan”, prin amestecuri de nuanţe particulare, aproape secrete (de pildă, roşul dedus din vermillion, albastrul coborât din sineală sau verdele chimic transparent!), trebuie decriptată nu doar ca un gest de cutezanţă, de originalitate, de sfidare a convenienţelor – devenită la rigoare chiar o manieră a ei personală, uşor de recunoscut imediat într-un grup expoziţional – dar şi ca un „manifest” vizual al unei tinereţi vitaliste „în formă continuată”(!). Un pariu câştigat în fiecare moment, pentru că în fiecare moment artista se bucură de el (ca o prelungire în afară a stării ei interioare, Letiţia Oprişan îşi însoţeşte vorba cu un zâmbet limpede sau un râs sănătos, destins, senin!).
Alteori, ea intră cu temele sale în istorie, fascinată de magia timpului, ca într-un „banchet intelectual” – cum bine subliniază cineva – pe care nu doar că-l organizează meticulos, cu grijă, ca o gazdă atentă, dar şi participă la el, se include singură în turbionul dezlănţuit al sărbătorii. Căci nu e nimic prezumţios în a fi o parte a festinului. Viziunea sa asupra istoriei (cu accente exotic-orientale câteodată, provocatoare şi enigmatice!) – preponderent constituită în tuşe solare, deschise, atrăgătoare – este, de fapt, eroul principal al fiecărei naraţiuni nu lipsite pe alocuri de onirism, pe care o exprimă fiecare tablou.
Este, de fapt, istoria ei, a artistei. A Letiţiei Oprişan. Istoria călătoriilor artei sale. Fiindcă lucrările ei se găsesc în colecţii particulare din ţară (Medgidia, Fălticeni – colecţia Casei memoriale Ion Irimescu, Botosani – colecţia Casei memoriale Mihai Eminescu, Bucureşti – colecţia Ministerului Culturii şi Cultelor, Muzeele de Arta din Bacău, Botoşani, Rm. Vâlcea, Tulcea, Blaj şi Chişinau, colecţia Comitetului Judeţean de Cultură Bacău şi Deva, colecţia Casei Memoriale George Enescu din Tescani, colecţia Centrului Cultural Naţional din Mogoşoaia, colecţia Parlamentului României din Bucureşti) şi din străinătate (Anglia, Franţa, Germania, Italia, Spania, Belgia, Canada, Australia, Japonia, Norvegia, Olanda, Suedia şi Consiliul Municipal din Collioure, comună din străvechea regiune Roussillon, din Pirineii Orientali). Şi istoria călătoriilor ei, fiindcă a călătorit, spre documentare şi studii (ca membru UAP şi al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Profesionişti), în Germania, în Cehia, în Asia Mică, în Italia, în Canada, în Spania, în Franţa.
Într-un text mai vechi, intitulat „Republica Revolta Superioară: Letiţia Oprişan – revolta culorii”, scriam: „(…)Mai întâi, se poate defini o componentă nervoasă, extrem de energică a spiritului său creator, nu numai în teme, ci şi la nivelul tehnicii. Ductul e rapid, neîndurător, aproape duşmănos, iritant, castrator şi tăios. Mâna nu bâjbâie. Intuiţia nu se împleticeşte. (…)Apoi, survine dezmăţul cromatic. Revolta culorii. Fiecare pată (chiar există o sumedenie de pete, care îndulcesc impresia de coroziv a ductului!) se dezvoltă autonom, liberă, se lăţeste în spatele formei – uneori, deloc de condamnat de deliberat, de imprecisă! – şi devine ea însăşi trop. Şi se transformă într-o figură narativă. Doar ea, culoarea, priveşte – în răspăr, bineînţeles, nici nu se poate altfel! – miturile personale ale Letiţiei Oprişan (…).”
De curând, însă artista a îndrăznit să facă publică într-o primă expoziţie (fără îndoială că vor urma şi altele!) o altă prelungire a talentului său (din care deţinea „probe” vechi de peste 40 de ani!!). Grafica. În tuş, peniţă sau marker. Desenul fantast, cu aderenţe onirice şi titluri incitante. Crochiuri sur-le-champ agrementate în unele cazuri de câte o pată de culoare şocantă (care nu parazitează eboşa, nu o anihilează, ci o alimentează cu noi înţelesuri, o îmbogăţeşte semantic, dezvoltând alte paradigme conexe, uneori chiar derutante). Sau eresuri complicate – coşmaruri ori revelaţii – pe care artista, dând la o parte crusta rutinei şi degroşând realitatea, le descoperă şi le nutreşte cu o precizie alarmantă, având în vedere aura de quietudine şi blândeţe pe care o răspândeşte în jurul său. Nimic nu e sigur la un artist. Evoluţia artei sale este impredictibilă. De aceea, s-ar putea ca această nouă direcţie să fie tot atât de benefică şi prolifică precum cea „policromă”. Un lucru însă e sigur: acest ciclu este atât ebuliţia unei disponibilităţi care a stat ascunsă multă vreme (camuflată poate de aventurismul explorator al culorilor artistei!), dar şi dovada unui talent autentic, certificat şi legitim. Fiindcă un pictor este, mai întâi de toate, un desenator.
Gabriela Ricşan este absolventă a Institutului de Arte Plastice „N.Grigorescu”, secţia Scenografie, în 1974. Are o experienţă prodigioasă în domeniul acesta, participând la realizarea decorurilor şi costumelor a peste 30 de filme şi spectacole de teatru, eforturile şi profesionalismul ei fiind încununate cu Premiul la Festivalul de film de la Milano (2003), pentru costumele din pelicula „Straigtht into darkness”[2002], în regia lui Jeff Burr. Apoi, înspre anii ’90 – de ce oare scenografii se dedau picturii, la un moment dat? – s-a aşezat în faţa şevaletului. Şi n-a mai plecat de acolo. După trei decenii de scenografie, ea a lăsat să precumpănească ceea ce era, de fapt, ascuns în străfundurile sale sufleteşti, harul de pictor. Aşa se face că lucrările ei sunt prezente în colecţii particulare din ţara şi din S.U.A, Olanda, Franţa, Anglia, Italia, Elveţia, Belgia, Brazilia, Venezuela, Sudan, Japonia.
Pictura Gabrielei Ricşan este în egală măsură un act de creaţie, dar şi de descoperire, de cercetare aproape ştiinţifică. Ea cercetează detaliul şi-l descrie cu acribia unui savant. Un savant al ştiinţei aşezării lucrurilor, în raport de perfecţiune (deci, din acest punct de vedere, vom vedea că ea rămâne tributară unei viziuni scenografice!). Pahare, ceşti, linguriţe, ceainice ori chiupuri (vase orientale din care se toarna ceaiuri ori licori dulci…!), cupe, ibrice, fructiere, sfeşnice, tăvi de cupru ori de argint, amfore, mese, scaune-stil, oglinzi etc. – adică genul de logistică artizanală ce suscită de sute de ani interesul consignaţiilor şi, pe care, de pildă, vecinii noştri de lume, mai proaspeţi, americanii, care nu calculează istoria decât de 200 de ani încoace, le numesc „antichităţi” (ca fapt divers, periuţa de dinţi este pentru ei un obiect de cult arheologic!), ca să nu mai vorbim de draperiile grele, feţele de masă în fir de aur, precum şi fundalul tablourilor, descris nu întâmplător, dincolo de tăieturile ferestrelor ogivale sau gotice, al unor oraşe feerice scufundate, de rezonanţă cert veneţiană sau de burguri medievale hieratizate forţat – toate aceste obiecte, situaţii de scenă şi compoziţii factuale fac ce fac şi ne întorc tot timpul către natura dintâi a artistei. Ea este, primordial, un vizionar al lucrurilor. Cărora le caută genealogii, le zgârie crusta aristocratică, le scormoneşte trecutul, tocmai pentru că ele fac parte din aşezarea şi pregătirea unei ceremonii aproape heraldice (dar şi nostalgice!) întru întoarcerea la armonia originară. O ceremonie chiar dacă – aşa merg lucrurile astăzi! – butaforică.
Ar mai fi, apoi, portretele. Sunt uimitoare prin precizia lor şi prin contrapunerea culorii (n.n. despre cromatica tablourilor sale nu se poate spune decât că ea presupune originalitatea absolută privind nuanţele de galben-paille, roşu stins sau verde-pal (uşor sepulcral!) şi că ar merita un capitol aparte în studiul picturii Gabrielei Ricşan!). Am văzut, de pildă, în cea mai recentă expoziţie a artistei, o serie de portrete ale unui personaj feminin de o frumuseţe tulburătoare, realizate într-o succesiune apropiată de cea a fotogramelor dintr-un film. Fiecare cu altă atitudine. Cu altă stare. Cu altă profunzime. Cu altă duioşie. Ba chiar şi cu un soi de patetism al pudorii nerăzvrătite.
Şi, în fine, obsesia în peisaje, frumoasă şi impenitentă ca un viciu plăcut, halucinant, pentru maci (pe care i-am mai văzut şi acum şapte ani, într-o altă expoziţie). Despre acest subiect, scriam atunci, într-un text intitulat „Test de anduranţă pentru maci”, aşa: „Sunt peste tot. Unde te întorci, unde te uiţi, dai peste ei. Parcă se învârte într-o lume a papaveraceelor. Macul semnifică atât căldura senzuală a soarelui de vară, cât şi pierderea de sine, narcoza (deh, sămânţa!). Aşa cum ştim, zeiţei Demeter i se dăruieşte un mac, ceea ce reprezintă puterea somnului, neantul (chiar şi provizoriu!). Câmpurile de maci acoperă de multe ori mormintele eroilor care cer să nu fie lăsaţi uitării. O formă de terapie a memoriei. De asemenea, curios, există în spaţiul lingvistic slav o expresie, „a rămâne în mac”, adică „a rămâne fată bătrână”. Macii Gabrielei Ricşan au o densitate tenace. Sunt pretutindeni. Câmpuri întregi, când liniştite, când învolburate, sunt pătate de sângele lor.” Nec plus ultra!
Totodată, aş remarca faptul că tablourile artistei descriu însuşi felul de a fi al omului Gabriela Ricşan. Modest, discret, decent, sfios, delicat, domol, cu astâmpăr, fără stridenţe sau ieşiri fulminante la reflector, ci perfect drapat în consensul (cum spuneam, din ce în ce mai rar!) al cuminţeniei şi echilibrului, al distanţei prudentissime faţă de zgomotul vitriolant şi cacofoniile specifice vieţii de pe malurile Dâmboviţei. Este, de fapt, visul artistei de a nu sfida excelenţa cu orice preţ şi de a evita tripotajul în artă şi în viaţă. Vis care i se împlineşte.
http://www.viataromaneasca.eu/articole/51_cronica-plasticii/2289_tacute-vieti-de-doamne-si-domnite.html
